Influența budismului asupra Wing Chun-ului

Budismul – religie și tradiție de învățare

Budismul este a patra religie ca mărime din lume, după creștinism, islamism și hinduism, și are între 400 și 500 de milioane de adepți.

S-ar putea scrie mii și mii de pagini despre budism – prin urmare, aici poate fi oferită doar o prezentare extrem de modestă, care nu face decât să zgârie suprafața a ceea ce presupune budismul și ce înseamnă în cele din urmă budismul pentru Wing Chun.

Budismul își are originea în subcontinentul indian, dar ulterior s-a răspândit mai ales în Asia de Sud, de Sud-Est și de Est, aproximativ un sfert dintre budiști trăind în China.

Conținutul budismului se bazează pe învățăturile lui Siddharta Gautama, care a trăit în nordul Indiei în jurul anului 500 î.Hr. Siddharta este numit Buddha, ceea ce înseamnă cel trezit. Acesta este un fel de titlu onorific care se referă la o experiență numită Bodhi sau trezire și care este adesea tradusă în mod inexact prin iluminare.

În locul conceptului adesea interpretat greșit de iluminare, învățăturile budiste înseamnă mai degrabă o înțelegere fundamentală și eliberatoare a condițiilor de bază ale întregii vieți, din care rezultă depășirea suferinței existenței .

Prin urmare, scopul practicii budiste este de a urma învățăturile lui Buddha pentru a obține aceeași înțelegere, urmând exemplul său și, în cele din urmă, pentru a depăși propria suferinta a existenței.

Siddharta Gautama – Fondatorul budismului

Anul nașterii lui Siddhartha Gautama este considerat 563 î.Hr. Totuși, această datare este contestata de catre unii istorici, cercetari recente indica faptul că s-a născut cel puțin câteva decenii, dacă nu chiar un secol mai târziu.

Se pare că s-a născut ca fiu al unui membru al marii case conducătoare Shakya din Lumbini, în principatul Kapilavastu din nordul Indiei (în prezent parte a Nepalului). Acesta este motivul pentru care i se atribuie adesea epitetul Shakyamuni – “înțeleptul din casa lui Shakya”.

Deși tatăl lui Siddharta a vrut să-l scutească de suferința lumii, izolându-l de lumea exterioară, Siddharta a încercat în mod constant să scape de gardienii săi. Când a reușit, într-o zi, a observat în afara zidurilor palatului suferința care chinuia oamenii pe străzile orașului în care locuia.
Acesta a fost un moment crucial in dezvoltarea lui și Siddhartha a devenit brusc conștient că bogăția și luxul nu reprezinta baza fericirii și că suferința umană, cum ar fi îmbătrânirea, boala, moartea și durerea, sunt inseparabile de viață.

Datorită acestei conștientizări, la vârsta de 29 de ani, a decis în cele din urmă să își părăsească casa, soția și fiul abia născut pentru a explora diverse învățături și filozofii religioase și pentru a găsi adevărata natură a fericirii umane.

Șase ani de ascetism, studiu și meditație l-au condus în cele din urmă pe “calea de mijloc”. Ca urmare, a avut în cele din urmă experiența trezirii – starea de Bodhi – sub un smochin în Bodh-Gaya, în ceea ce este acum nordul Indiei.

După această experiență, el a ținut prima sa prelegere în Isipatana (astăzi Sarnath). Acesta a fost transmis sub numele de “Predica despre punerea în mișcare a roții învățăturii (Dharmachackra)”.

În calitate de Buddha (cel Trezit), și-a petrecut restul vieții predând și transmițând învățătura budistă, Dharma, până la moartea sa, la vârsta de 80 de ani.

Ideile principale ale budismului

Baza practicii budiste o constituie “cele patru adevăruri nobile”.

• Viața în ciclul existenței este, în cele din urmă, suferință.
• Cauzele suferinței sunt lăcomia, ura și iluzia.
• Când cauzele încetează, suferința încetează.
• Calea nobilă cu opt brate duce la dispariția suferinței.

Cele patru adevăruri nobile sunt subiectul primului discurs al lui Siddhartha în Isipatana (Sarnath) și sunt considerate “rezumatul esențial” al învățăturii lui Buddha.

Conform învățăturii budiste, fiecare ființă vie este supusă unui “ciclu nesfârșit (samsara)” de “naștere și renaștere (reîncarnare)”. Scopul budiștilor este de a ieși din acest ciclu și de a atinge Bodhi – cu alte cuvinte, “a se trezi” – prin comportament etic, cultivarea virtuților, practicarea meditatiei (Samadhi) și dezvoltarea compasiunii și a înțelepciunii (Prajina).

Condiția prealabilă pentru Bodhi – procesul de trezire – este înțelegerea completă a celor patru adevăruri nobile, depășirea tuturor nevoilor și iluziilor care se leagă de existență și, astfel, dispariția tuturor forțelor karmice. Prin trezire, se părăsește ciclul vieții și al suferinței și se realizează Nirvana – “stingerea” sau “disparitia”.

Nirvana se referă la cel mai înalt nivel de implinire a conștiinței, în care se sting toate “atașamentele fata de sine” și toate ideile și conceptele. Nirvana nu poate fi descrisă în cuvinte, ci poate fi experimentată și trăită doar ca urmare a unor practici meditative intensive și a unei practici susținute de conștientizare.
Nirvana, însă, nu trebuie înțeleasă nici ca un loc – adică nu este comparabilă cu conceptele de paradis din alte religii -, nici ca un fel de rai, nici ca o fericire în viața de apoi. De asemenea, Nirvana nu este un concept nihilist, nu este un nimic, așa cum au crezut interpreții occidentali în prima perioada de interpretare a textelor budiste – în schimb, ea descrie dimensiunea ultimului nivel care poate fi experimentată de conștiință.

Suferința și imperfecțiunea trebuie depășite utilizand Calea nobila cu opt brate și, în cele din urmă, trebuie să se realizeze starea de Nirvana.

Calea nobilă cu opt brate este considerată învățătura centrală a eticii budiste. Toate școlile budiste o includ ca o învățătură comună; ea oferă un ghid pentru a atinge mântuirea, Nirvana. După cum sugerează și numele, este compusa din următoarele opt părți (sau brațe), care pot fi împărțite în trei grupe:

Gândire și atitudine:

• Vedere corectă, cunoaștere corectă, înțelegere corectă.
• Minte corectă, intenție corectă, gândire corectă, hotărâre corectă.

Conduita morală:

• Discurs corect
• Comportament corect, fapte bune
• Mod corect de viață

Pregătirea spirituală – accesul la dimensiunea spirituală:

• Aspirație corectă, practică corectă, efort corect
• Atenție corectă, vigilență corectă
• Colectarea corectă, contemplarea corectă, unificarea corectă, concentrarea corectă, introspectia corectă.

Dacă ne uităm la cele opt îndemnuri ale căii , vedem că cele trei grupuri sunt formate conform următoarei structuri: înțelepciune, moralitate și aprofundare.

Toate grupurile conțin îndemnuri care nu sunt egocentrice, ci sunt legate de întreg.

Calea lui Buddha este o cale de mijloc care evită toate extremele.

Toate grupurile sunt de aceeași importanță și ar trebui să fie practicate întotdeauna simultan, chiar dacă acest lucru se realizează doar în grade diferite.

Răspândirea și dezvoltarea budismului

Siddharta Gautama, fondatorul budismului, și-a răspândit mai întâi învățăturile pe subcontinentul indian. Din locul sau de bastina din nordul Indiei, budismul s-a răspândit în cele din urmă în Sri Lanka și în Asia Centrală.

Deoarece învățăturile lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieții sale, ci au fost întotdeauna transmise pe cale orală prin memorare, repetare sau recitare, o “canonizare” imediată (din greacă “canon” – principiu călăuzitor) a fost considerată necesară după moartea lui Buddha. Prin urmare, după moartea sa, aproximativ 500 de călugări cu experiență s-au întâlnit pentru o ședință – un “conciliu”.

Un total de șase concilii budiste au contribuit la “canonizarea” învățăturilor și au dus la o mai mare răspândire în Asia de Est și de Sud-Est. De-a lungul mai multor generații, curente eterogene s-au dezvoltat în propriile școli, care, la rândul lor, și-au convocat propriile consilii, adesea de importanță regională.

Budismul nordic (Mahayana) a ajuns în Asia Centrală și de Est prin intermediul Drumului Mătăsii, unde s-au dezvoltat alte tradiții, cum ar fi Chan (China), Zen (Japonia)” și Budismul Amitabha (Asia de Est).

Budismul a interacționat în multe feluri cu religiile și filozofiile (de exemplu, daoismul și confucianismul – a se vedea articolele Daoismul în Wing Chun si Confucianismul în Wing Chun pe acest site) din țările în care s-a răspândit. În acest proces, a fost uneori combinat cu tradiții religioase și filozofice ale căror învățături erau foarte diferite de cele ale budismului original.

Bodhidharma – Fondatorul budismului Chan și al sistemului Shaolin Kung Fu

Budismul Chan este forma de budism care a exercitat sau continuă să exercite o influență puternică asupra Wing Chun-ului ca artă marțială – deși această influență este renagată în perioada modernă de către unele școli.

Budismul Chan este o școală de meditație budistă Mahayana care își are originea în China imperială și se caracterizează prin practica meditației în pozitia lotusului și prin rezolvarea așa-numitelor gōng’àn (în Japonia: koan) – un fel de ghicitori paradoxale – precum și prin experiențe de iluminare. Un exemplu clasic de gōng’àn este “cum se aude atunci când aplauzi cu o singura mana?”
Budismul Chan este o formă de budism care a apărut în China în urma întâlnirii cu daoismul și confucianismul. A avut o mare influență asupra artelor marțiale chinezești, asupra filozofiei, artei și culturii chineze în general.

Numele chinezesc Chan provine din cuvântul sanscrit Dhyana, care a fost tradus în chineză: Chan’na. Buddhismul Chan a fost răspândit în Asia de Est și Asia de Sud-Est de către călugări. După ce s-a răspândit în Coreea și Vietnam, a ajuns în cele din urmă în Japonia și a devenit cunoscută acolo sub numele de “budismul Zen”.

Călugărul indian Bodhidharma (numit și “Da Mo“) este considerat fondatorul și primul patriarh al budismului Chan și, mai târziu, al budismului Zen.

El a ajuns în provincia Henan din nordul Chinei în jurul anului 523 d.Hr. după o călătorie prin Himalaya și sudul Chinei. S-a stabilit in Templul Shaolin, care până atunci fusese o manastire daoista, a introdus practica de meditație si a inceput sa propovaduiasca invataturile budiste.

Unele surse chiar afirmă că sistemul Shaolin Kung Fu, pentru care călugării Shaolin au devenit cunoscuți în Occident în secolul al XX-lea, a fost, de asemenea, fondat acolo de el. De aceea, Bodhidharma este adesea onorat ca fondator al artei marțiale Shaolin Kung Fu.

Conform legendei, așa cum se este cunoscut în cercurile de arte marțiale, exercițiile pe care Bodhidharma le preda ucenicilor săi călugări erau în primul rând de natură gimnastică și erau menite să ajute la meditație.

Până la sosirea lui Bodhidharma, călugării budiști se concentrau în principal pe traducerea sutrelor budiste și pe recitarea lor.

Bodhidarma a pus accentul pe meditația in pozitie așezată. Metoda sa a necesitat prin urmare un “maxim de disciplină și perseverență”. Dar deoarece discipolilor săi le lipseau aceste virtuți, a conceput metode pentru a-i întări pe călugări din punct de vedere fizic și mental.
Astăzi, in sistemul Shaolin exista trei seturi de exerciții despre care se spune că provin direct de la Bodhidharma. Acestea sunt “Cele 18 tehnici de lupta ale arhatului” (Shiba Luohanshou)”, “Tratat clasic despre asuplizarea tendoanelor” (Yijinjing) și “Tratat clasic despre curatirea maduvei” (Xisuijing).
Ceea ce sună complet ciudat aici, adică “tratat clasic”, “asuplizarea tendoanelor” sau “curățirea măduvei” erau doar nume pentru exerciții de forță, flexibilitate, respiratie și meditație.

Aceste exercitii pot fi practicate sub trei aspecte diferite (dar legate intre ele).

• În primul rând, exercițiile duc la întărirea fizică și la imbunatatirea sănătatii
• În al doilea rând, exercițiile sunt o foarte buna metoda de autoaparare.
• În al treilea rând, exercițiile sunt un ajutor și o condiție prealabilă pentru meditația Chan – deci au și o tradiție religioasă.

Chiar și astăzi, cele trei seturi de exerciții menționate constau într-un amestec de exerciții fizice, exerciții de respirație și exerciții de ghidare a energiei interioare Qi și sunt denumite și Shaolin Qi Gong .

Practicantii sistemului Shaolin Kung Fu pun in general mare accent pe legatura dintre miscarile fizice (blocaje, atacuri, lovituri de brat si de picior) si energia interna Qi. Ei presupun că exercițiile de respiratie (Qi Gong) cresc eficiența în artele marțiale și consideră că acesta este scopul principal al exercițiilor.
“Tratatul despre curățirea măduvei” învață practicantul cum își canalizeze energia internă Qi prin măduva osoasă a corpului, prin acest proces purificând-o, fluidizând sângele, întărind sistemul imunitar și vitalizând creierul.
În cele din urmă, trebuie să se ajungă la o stare fizică și mentală cat mai aproape de ideal iar acest lucru duce la iluminarea (sau, așa cum am zis mai sus, trezirea budistă – “Bodhi“

În templul Shaolin artele marțiale au fost astfel combinate cu budismul Chan, ceea ce le-a conferit un caracter spiritual foarte pronuntat. Artele marțiale au fost transformate aici într-o “posibilitate de practică budistă în mișcare”, alături de meditația în pozitia lotusului, ambele elemente îmbogățindu-se reciproc.

Se spune ca “Artele marțiale întăresc voința și puterea” iar acestea doua sunt, în ultimă instanță, premise importante pentru orele lungi de practică în meditația așezată. Pe de altă parte, calmul, concentrarea interioară și lipsa de ego, care sunt obținute prin meditația așezată, au la rândul lor o influență pozitivă asupra abilităților în artele marțiale.

În cele din urmă, atât meditația așezată, cât și artele marțiale sunt doar modalități de a te educa mental.

Budismul Chan și Wing Chun – pace interioara și stăpânire de sine.

Cei care cunosc evoluția istorică a Wing Chun-ului sau care au citit articolele mele despre acest subiect știu că Wing Chun-ul, ca sistem de luptă, își are originile îndepărtate în mănăstirea Shaolin.

Multe indicii care confirmă această origine pot fi identificate în diverse componente ale sistemului. De exemplu, dacă ne uităm la prima formă învățată în Wing Chun (Siu Nim Tao), observăm că în prima parte se repeta tehnica Wu Sao de trei ori. Aceasta mișcare se mai numește și Sam Pai Fut iar traducerea în românește ar fi Cele trei venerări ale lui Budda – pentru a menționa în treacăt un exemplu cunoscut în mod obișnuit.

De obicei se afirmă că influenta budismului în Wing Chun o reprezintă practica și antrenamentul dur și greu, precum și atitudinea în luptă.

Acesta este însă un punct de vedere foarte simplificat sau o evaluare foarte pe scurt. Importanța ideilor de sorginte budista în antrenamentul de Wing Chun este mult mai mare.

În artele marțiale cu originea in China și Japonia (care se numesc generic Wu Shu, Kung Fu sau Budo), relațiile dintre etică, religie și filozofie au fost aprofundate într-un mod foarte direct. Accentul pe aspectul “sportiv” sau pur fizic a apărut doar in ultimele decenii.
Pe de altă parte, textele vechi despre artele marțiale asiatice vorbesc doar despre educație spirituală și reflecție asupra naturii sinelui, altfel spus “Cine sunt eu?”.

In general, pentru practicantii incepatori, artele marțiale, cum ar fi Wing Chun, conțin doar tehnici pur fizice iar practica lor are scopul de a deveni capabili de a lupta. Pe de altă parte, pentru practicantul avansat, artele marțiale devin o cale (Dao sau Do): “un mod de viață” (a se revedea articolul Daoismul în Wing Chun).

Cei care urmează această cale înțeleg, mai devreme sau mai târziu, că nu este vorba doar despre învățarea unei tehnici sau sau a unei combinații de luptă.

In limba chineza artele martiale se numesc Wu Shu sau in traducere arta luptei. Wu (scris in chinezeste 武) inseamna lupta iar Shu (scris 術) inseamna arta, metoda sau tehnica.

Pentru a intelege mai bine la ce fel de lupta se refera Wu o sa il descompun in elementele de baza

Caracterul Wu 武 este format din urmatoarele parti:

止 inseamna stop

弋 înseamnă săgeată (sau a trage cu arcul)

一 înseamnă cifra 1

Asadar sensul lui original era de a opri pe cineva cu o săgeată (sau cu o altă armă), de a stopa lupta și nu are nimic agresiv. Pe acest lucru se bazează interpretarea budistă a artelor martiale care este pacifistă prin excelență.

În artele marțiale traditionale, deci și în Wing Chun Kung Fu, nu este vorba în cele din urmă despre competiție, ci mai degrabă de găsirea păcii interioare și a stăpânirii propriei persoane. Aceast control asupra propriei persoane este într-adevăr o idee idealizată a unui obiectiv care nu poate fi atins în viață – cu toate acestea, ar trebui să fie urmărit neobosit.

Această cale este cea pe care ar trebui să o urmeze practicanții avansați ai tuturor artelor marțiale.

Dao (Calea) este o metodă, o învățătură prin care se incearca înțelegerea pe deplin a esenței propriului spirit și a propriului eu. Această cale a devenit cea mai înaltă învățătură morală din Asia și este esența tuturor religiilor și filosofiilor. Este calea prin care fiecare om poate deveni Buddha.

Călugării budiști și posibila apariție a artelor marțiale

Metodele de lupta cu sabia, sulița, tirul cu arcul și tehnicile cu mâna goală sunt practicate inca din zorii umanității. Omul a trebuit întotdeauna să se apere împotriva agresiunilor lumii exterioare și să vâneze pentru a-și asigura viața și existența tribului.
Bâta, sulița, toporul de piatră și arcul au fost primele arme folosite. Odată cu creșterea experienței, au apărut treptat cele mai bune tehnici posibile pentru aceste arme.
În dueluri si încăierări ocazionale, de exemplu, au fost descoperite loviturile mortale și periculoase, contratehnici pentru acestea și așa mai departe.

Armele în sine au devenit din ce în ce mai perfecționate, tehnicile au devenit mai rafinate pe măsură ce omul a început să înțeleagă mai bine anatomia și cum funcționează mușchii. Cu timpul s-a coagulat o adevarată artă a războiului care, în afară de aspectul pur fizic în care era manevrată o armă, conținea și alte aspecte: cunoașterea psihicului adversarului, intuiția modului corect de a acționa, principii de strategie și tactică și așa mai departe.

Revenind la Templul Shaolin, tehnica de a lupta fără arme provine, în esență, din faptul că mulți călugări budiști rătăcitori erau adesea atacați și jefuiți de soldați și tâlhari, plătind nu de puține ori cu viața.

Deoarece reglementările vremii le interziceau acest lucru, nu se puteau apăra cu arme. Astfel, în China din vremea lui Bodhidharma, s-a dezvoltat o artă a luptei fără arme. Mai târziu, această artă a dat naștere karate-ului, judo-ului, tai chi-ului etc. Ideea principală era că fiecare călugăr care este atacat să se poata apăra cu mijloace adaptate propriului corp si fără să încalce morala budistă sau legile în vigoare.

Artele marțiale din acea vreme nu erau încă împărțite în categorii fixe, nu existau sisteme bine individualizate ci se prezentau pur și simplu ca o succesiune de mișcări, lovituri și trucuri pe care si le aratau reciproc atunci când se întâlneau. Prin acest schimb de experiențe au început să se cristalizeze principii și metode care aveau o aplicabilitate mai largă (nu erau specifice unui practicant anume). Întotdeauna tehnicile de luptă erau îmbinate cu practici spirituale (meditație, exerciții de respirație) și chiar principii de dieta. Călugării itineranți au adus apoi aceste învățături din China în Japonia (unde au cunoscut un avânt considerabil, începând din Okinawa) dar și în alte zone din Asia de Sud-Est.

Unitatea dintre corp, minte și tehnică în Wing Chun

Dacă veți compara artele marțiale sau sporturile de luptă de astăzi cu cele din secolele anterioare, veți observa că modurile în care sunt practicate s-au schimbat complet.

În vremurile anterioare, confruntările duceau adesea la moarte – era vorba despre propria viață. În competițiile de astăzi, nu se mai luptă pe viață și pe moarte, ci pentru a obține puncte (cel mai des) sau bani, glorie si faimă. Ca urmare, modificându-se scopul, s-a modificat și modul de antrenament. Practicanții se concentrează aproape exclusiv pe corp. Predomină convingerea că forța fizică și tehnica sunt pe deplin suficiente.

Această atrofiere a artelor marțiale a dus la pierderea din vedere a drumului, practica marțială ca un mod de viață. De multe ori au devenit un sport, un joc, un mod de petrecere a timpului etc.

Așa cum am spus, în trecut era vorba despre propria viață – totul depindea de intuiție. Dar nu era vorba de intuiție în sensul de ghicire ci o intuiție antrenată. O singură lovitură corectă (de exemplu, cu o sabie) aducea moartea. De aici și lentoarea și concentrarea mișcărilor înainte de atac. În acel moment, mintea antrenată decide iar corpul (si tehnica) o urmează.

Mintea trebuie să fie în permanență concentrată asupra situației, gata să acționeze și să reacționeze.

Alegerea unei tehnici este făcută de către practicantul de Wing Chun în mod inconștient, automat și natural. Nu trebuie pierdut timp cu gândirea, altfel va exista timp de așteptare, o latență, și prin urmare, un decalaj între decizie și execuția propriu zisă a tehncii. Conștientizarea constantă și alertă a întregii situații este, prin urmare, o condiție prealabilă pentru ca tehnica corectă să apară.

În mod inconștient creierul alege o anumită tehnică iar corpul o execută (conform cu sutele sau miile de ore de antrnament anterioare).

Dacă e nevoie să gândim ce tehnică să folosim (mai ales în contextul luptei de la mică distanță) aproape sigur o sa fim loviți. Intuiția (mintea) – eliberează corpul și tehnica. Corpul și conștiința se unesc. În Wing Chun se folosește uneori exprimarea ” a lăsa mâinile să se miște singure”.

În artele marțiale mintea, corpul și tehnica nu pot fi separate și ordonate în funcție de categorii. Toate elementele trebuie să fie unul singur.

Atrofia artelor martiale sau lipsa fundamentelor spirituale

Mulți oameni practică artele marțiale – inclusiv Wing Chun – fără să urmeze adevărata lor cale. În epoca modernă oricine crede că poate avea o părere despre orice și am auzit oameni care spun că în Wing Chun nu există nimic spiritual. Acest lucru este o simplificare. Acești practicanți vor sa profite de reputația Wing Chun-ului dar fără să încerce să îi înțeleagă fundamentele.

Ei vad arta marțială ca pe o activitate lejeră, ca pe un sport, un mod de petrecere al timpului liber sau ca pe un hobby printre multe altele. Sportul desigur ca nu e rău. Dar dacă vrei însă să atingi o dimensiune superioară a ființei și a vieții tale, trebuie să înțelegi această diferență esențială între activitatea sportivă și arta marțială. Și pentru asta nu trebuie să fii sau să devii budist, confucianist sau daoist.

În timpul ședintelor de practică văd adesea studenți cărora le-am dat exerciții precise (cu un obiectiv clar de antrenament) care au puțină sau chiar deloc disciplină pentru a se cufunda în aceste tehnici și a le practica în mod constant. În schimb, ei fac pauze, vorbesc sau schimbă arbitrar exercițiul.

Kung Fu înseamnă muncă grea – antrenamentul de Wing Chun este în primul rând obositor (sau ar trebui să fie), dar nu numai pentru corp!
Mintea este supusă unei provocări enorme. Prin urmare, prima sarcină a antrenamentului implică (auto-)provocarea, (auto-)disciplinarea și (auto-)controlul.

Mulți potențiali studenți nu înțeleg că este necesară o rigoare în antrenamentul de Wing Chun. Comportamentul disciplinat le este adesea străin, încearcă în mod constant să depășească limitarea la o singură tehnică și vor mai mult deși nu stăpânesc nici măcar tehnicile de bază. Cum am spus, ei percep antrenamentul de Wing Chun doar ca pe un sport, o activitate de agrement, un exercițiu fizic și un loc de întâlnire pentru prieteni.

Desigur, antrenamentul de Wing Chun acopera și aspectul sportiv, satisface nevoia de a avea o activitate de agrement și este si un loc de socializare cu oameni care au aceleași interese și pasiuni. Nu este nimic în neregulă cu sportul – acesta antrenează corpul și ajută la îmbunătățirea și păstrarea sănătații.

Dar dacă vrei să ajungi la esența unei arte marțiale precum Wing Chun, trebuie să te disciplinezi și să te străduiești mereu! Disciplina face diferența! Iar această străduință de a fi disciplinat este cea mai importantă influență a budismului asupra Wing Chun-ului.

În spiritul artelor marțiale traditionale, viața de zi cu zi este o luptă. În fiecare clipă trebuie să fii conștient, când te trezești, când lucrezi, când mănânci, când te culci – în asta constă stăpânirea de sine.

Cheia se află în propria minte

Totul este, în cele din urmă, o chestiune legată de propria minte – nu degeaba toate artele marțiale tradiționale spun: “Cheia artelor marțiale este să înveți să îți controlezi mintea”. Acest lucru stă la baza execuției tehnicilor fizice.

Pentru înțelegerea sistemului Wing Chun, antrenarea propriei minți este esențială! Conștiința nu trebuie să fie nici prea naivă nici prea calculată. În schimb, mintea trebuie să fie complet concentrată pe aici și acum.

Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că trebuie să uităm de propriul corp și de mintea personală și să ne străduim să atingem mintea absolută . A aduce cerul și pământul în armonie și a le uni prin intermediul omului dintre ele înseamnă că spiritul din interiorul persoanei lasă să il transceandă gândurile și sentimentele. El devine astfel complet liber de ceea ce îl înconjoară și a renunțat la orice egoism.

Principiile de bază ale budismului Chan îl învață pe practicantul de Wing Chun să unească acțiunea și conștiința în una singură.

Aceasta este una dintre cheile Wing Chun!

În prima perioadă de antrenament exersați tehnicile și formele mult (mii de repetări). Această etapă poate dura ani de zile. Adevărata esență a formelor și tehnicilor nu constă în mișcarea în sine, ci în modul în care acestea disciplinează mintea. În timp mișcările trebuie să se contopească cu spiritul prin practică. Cu cât spiritul este mai puternic, cu atât mai puternică devine forma exterioară a individului.

În cele din urmă, tehnicile și formele devin un obicei, se internalizează și se transformă în extensii ale practicantului, nu mai sunt lucruri exterioare de care se poate desparți ușor. Procesul mental nu este cu nimic diferit de cel prin care marii muzicieni ajung să stăpânească un instrument de exemplu.

La final (impropriu spus, de fapt nu există un final), se ajunge în punctul în care se pot executa tehnicile de Wing Chun fără a gândi în prealabil, ele devin naturale, automate dar nerepetitive. Pornind de la această nouă formă de înțelepciune dobândita prin practică se începe să se devină creativ si spontan. Dacă vedeți practicanti avansați de Wing Chun care par să aibă nenumărate idei și soluții atunci când fac Chi Sao, fiți siguri ca acesta este drumul pe care l-au parcurs.

Acesta este Chan, spiritul Căii.

Prin el, înveți să renunți la corp, să uiți de tine însuți și să renunți la agățarea de lucruri, la dorințele personale și la ego precum și să limitezi excesele. Înveți să te fii prezent aici și acum, să nu-ți reții sau să-ți risipești energia si să nu te ia prin surprindere nicio situație, indiferent cât de neobișnuita pare. Iar același lucru este valabil și în viața de zi cu zi.