Cum se învață Wing Chun Kung Fu
Wing Chun este o artă marțială chinezească, iar ca orice artă marțială tradițională cere timp. Nu pentru că tehnicile ar fi greu de arătat (cele mai multe pot fi demonstrate în câteva minute), ci pentru că mișcările trebuie internalizate: să ajungă să funcționeze corect fără ca practicantul să se mai gândească la ele. Între a ști cum se face o tehnică și a o avea în corp este o distanță pe care nu o scurtează nicio explicație. O scurtează doar practica.
Ore, nu ani
La întrebarea „de cât timp practici?” se răspunde aproape întotdeauna în ani. Răspunsul acesta spune însă foarte puțin. Contrar percepției populare, antrenamentul de Wing Chun se cuantifică în ore, nu în ani.
Un calcul simplu arată de ce. Să presupunem un an de antrenament cu 45 de săptămâni efective și ședințe de o oră și jumătate:
- 10 ani, o dată pe săptămână: 450 de antrenamente, aproximativ 675 de ore.
- 4 ani, de trei ori pe săptămână: 540 de antrenamente, aproximativ 810 ore.
Cel care se antrenează de patru ani are deci mai multe ore de practică decât cel care „face Wing Chun de zece ani”. Diferența reală este și mai mare decât arată cifrele. La un singur antrenament pe săptămână, o bună parte din ce s-a lucrat se pierde până la ședința următoare, iar fiecare antrenament începe cu recuperarea celui anterior. La trei ședințe pe săptămână, fiecare se sprijină pe cea dinainte. Cine practică de zece ani o dată pe săptămână știe, de regulă, mai puțin decât cine se antrenează de patru ani de trei ori pe săptămână.
SiFu: ghid, nu profesor
În antrenamentul de Wing Chun, instructorul (SiFu) este mai degrabă un ghid care indică drumul decât un profesor care predă lecție cu lecție. El arată direcția, corectează, pune întrebări și deschide uși. Drumul însă trebuie parcurs de practicant.
Asta înseamnă efort personal. Elevul care așteaptă să i se spună exact ce să facă în cutare sau cutare situație, ca apoi doar să rețină răspunsul, nu va ajunge departe. Situațiile reale sunt prea multe și prea variate ca să poată fi învățate pe de rost. Ce se poate învăța sunt principiile, iar principiile se înțeleg doar prin explorare proprie: prin repetiție, prin greșeli, prin întrebări puse la momentul potrivit.
Caietul de antrenament
La început apar multe concepte și termeni tehnici noi, iar memoria singură nu face față. De aceea recomand ca fiecare practicant să aibă o agendă sau un caiet dedicat exclusiv antrenamentului. Caietul are trei roluri:
- Noțiuni și termeni. Denumirile tehnicilor, conceptele explicate la sală, detaliile care par evidente în momentul respectiv și se uită după o săptămână.
- Evidența antrenamentelor. Data, durata și ce s-a lucrat la fiecare ședință. Pe lângă faptul că arată progresul, această evidență răspunde cinstit la întrebarea de mai sus: câte ore de practică ai, de fapt?
- Întrebări. Tot ce apare în timpul practicii, solo sau în grup, și nu are încă un răspuns. O întrebare notată poate fi adusă la antrenamentul următor. Una nenotată se pierde.
Cu timpul, caietul devine o hartă a propriului drum în Wing Chun, iar recitirea lui după un an sau doi este adesea surprinzătoare.
Faza de învățare și faza de platou
Elevii trebuie să înțeleagă diferența dintre două perioade distincte ale antrenamentului.
Faza de învățare este mai scurtă și plină de elemente noi. Fiecare antrenament aduce ceva ce nu știai, iar progresul se simte imediat. În această fază predomină antrenamentul progresiv: se merge de la simplu la complex, iar combinațiile complexe sunt descompuse în tehnici simple, care se învață separat și apoi se recompun.
Faza de practică, sau faza de platou, este mult mai lungă și mult mai puțin spectaculoasă. Nu mai apar lucruri noi în fiecare săptămână, progresul nu se mai vede de la o ședință la alta și mulți practicanți au impresia că stagnează. Tocmai această fază produce însă rezultatele. Aici tehnicile învățate trec din minte în corp. În faza de platou predomină antrenamentul distributiv, un subiect complex despre care am scris un articol separat.
Cine nu cunoaște această diferență riscă să abandoneze exact în momentul în care antrenamentul începe să dea roade, sau să caute mereu tehnici noi în loc să le aprofundeze pe cele pe care le are deja.
Trei metode pentru internalizarea unei tehnici
După ce o tehnică nouă a fost învățată, ea trebuie internalizată, adică stăpânită la un nivel profund. Pe lângă practica obișnuită, recomand trei metode care s-au dovedit foarte utile.
Predarea albă
Predarea albă înseamnă să explici cu voce tare o tehnică, cât mai complet și cât mai coerent, unui obiect sau unui animal de companie. Cum începe mișcarea, ce face fiecare braț, unde este greutatea, ce principiu stă la bază, ce greșeli apar de obicei.
Unul dintre elevii mei îi explică pisicii lui, după fiecare antrenament, ce a exersat la sală. Pe pisică, desigur, o doare în cot. Exercițiul este însă excelent: în momentul în care încerci să formulezi o explicație coerentă descoperi imediat ce nu ai înțeles. Golurile din explicație sunt golurile din înțelegere, iar ele devin întrebări pentru caietul de antrenament.
Înregistrarea video
Această metodă nu are nevoie de multe explicații. Astăzi toți avem telefoane care filmează. Folosiți-le pentru clipuri scurte în care executați tehnici în diverse faze ale învățării. Comparate în timp, ele arată ce s-a schimbat și ce a rămas la fel, lucruri pe care din interior nu le poți vedea.
O condiție importantă: aceste clipuri e bine să rămână private. Astfel nu aveți presiunea de a executa perfect și nici nu riscați să fiți criticați de tot felul de necunoscuți care nu sunt în stare să se ridice de pe canapea. Un clip de lucru este o unealtă de studiu, nu o demonstrație.
Sparringul cu temă
Sparringul cu temă este, așa cum îi spune și numele, o luptă ușoară cu un partener de antrenament în care încercați să aplicați cât mai mult o temă specifică, de exemplu o anumită combinație. Nu contează prea mult dacă, per total, pierdeți sau câștigați lupta. Contează de câte ori ați reușit să aplicați tema, în ce condiții a funcționat și în ce condiții nu.
Sparringul cu temă face legătura dintre tehnica exersată în condiții controlate și aplicarea ei în fața unui partener care nu cooperează complet. Este momentul în care tehnica încetează să fie un exercițiu și devine un instrument.
Drumul lung
Wing Chun nu se învață din lecții acumulate una după alta, ci din ore de practică conștientă, susținute de efort personal. SiFu arată drumul, caietul îl documentează, faza de platou îl consolidează, iar predarea albă, înregistrarea video și sparringul cu temă transformă ce ai învățat în ce știi cu adevărat să faci.